Sunt un “adult” de 27 de ani și pun adult în ghilimele pentru că, pentru voi, o să fiu mereu un copil. Mi-am asumat rolul și de adult și de copil.
Am rolul de adult atunci când plătesc chiria, întreținerea, taxele la stat, datoriile la ANAF recent descoperite pentru că instituțiile statului funcționează incredibil de bine și anunță datoriile la ani de zile după ce acestea sunt înregistrate, atunci când trimit bani acasă și atunci când sun la clinicile private pentru a-mi face programare la doctor, speriată fiind de ce descopăr în spitalele de stat, deși plătesc lunar pentru toate. Sunt adult atunci când mă opresc pe stradă și dau bani bunicilor care nu au cu ce să-și cumpere o pâine sau atunci când îmi număr banii până la finalul lunii.
Îmi asum și rolul de copil, copilul vostru, imaginea viitorului așa cum vă place vouă să spuneți, pentru că viitorul este al nostru. Mi-l asum atunci când mi se spune că pot să fac tot ce-mi doresc în viață și că nimic nu mă oprește ca visul să se transforme în realitate.
Atât în rolul de adult, cât și în cel de copil vă cer să vă întrebați copiii înainte să votați. Să-i întrebați cum își văd ei viitorul în România, dacă îl văd aici, cum își proiectează visul într-o țară în care nu-i oferă nimic altceva decât tradițiile uitate și multe, multe momente grele.
Mai țineți minte dragi adulți când v-ați bucurat că al vostru copil și-a găsit primul job într-un oraș mare? Ați anunțat toată familia că se descurcă și este pe propriile picioare. Mai țineți minte și când ați aflat că nu mai poate locui în cămin și mai bine de jumătate din salariul primului job era programat să se ducă spre chirie?
Mai țineți minte dragi adulți când copilul vostru devenit adult a venit acasă trist, cu capul în pământ, când și-a pierdut locul de muncă? Nu pentru că nu s-a ridicat la așteptările șefilor, ci pentru că statul a falimentat compania în care lucra, cu taxe peste taxe, impozite și controale.
Mai țineți minte dragi adulți când discutați cu noi, copiii, pe care vreți să-i transformați în adulți și ne întrebați de ce nu ne așezăm la casa noastră? De ce nu ne gândim la copii mulți, o casă mică, ce are o curte mare? Spuneați atunci că vrem să ne prelungim adolescența și că nu ne-am maturizat destul de mult. Adevărul este că nu avem nicio siguranță că putem susține acea casă mică, ce are o curte mare. Adevărul este că nu credem că ai noștri copii vor avea un viitor mai frumos și mai sigur decât ceea ce vedem noi. Nu mai credem în realitatea visului nostru și nici în visul altor copii, așa că ne mai gândim câțiva ani dacă faptul că ne-am născut aici, avem familia și prietenii și ne e drag de tradiții și de pământul din România sunt motive destul de puternice cât să ne țină în țară sau mai bine riscăm puținul pe care îl avem și ne mutăm mai la vest, unde visul se poate transforma în realitate.
Dragi adulți, nu religia și nici un nume care sună românesc nu ne vor ajuta să ne transformăm visul de copii în realitate. Nici discuțiile aprinse de la TV și nici bordurile recent schimbate pe stradă nu ne vor ajuta să ne construim casa mică, ce are o curte mare.
Ceasurile primite de voi nu ne vor ajuta să schimbăm faptul că timpul trece, iar dezamăgirile noastre rămân și se multiplică.
Pensia voastră un pic mărită nu ne va ajuta când rămânem fără loc de muncă și nici nu ne va plăti chiria, iar pe copiii noștri vrem să-i creștem în liberate și vrem să le spunem cu toată încrederea că orice vis poate deveni realitate și că bunicii și părinții s-au gândit la toate acestea înainte ca ei să vină pe lume.
